De Dor

Zână, zână, doamnă Lună

Norii de pe cer adună!

Și-ntr-o plasă strânge stele

Să prinzi visurile mele!

Să le țeși în pânză deasă

Niciunul din ea să iasă!

Să le scoți doar pe la porți

Și să nu le-mparți la toți!

Să îmi fie spre soroc

Din cerul legat cu foc,

Să mă poarte peste șoapte

Pân’ la cel ce-așteaptă-n noapte!

Cel ce strigă și mă cheamă

Cel ce cântă până-n toamnă

Să-i dau apă de băut

Descântată cu-n sărut!

Să-i dau pita bine coaptă

Și să-i trec în zori, prin poartă!

Tu să-i spui să mă aștepte

Să aibă grijă la fete

Că-s viclene, multe, iele

Și-or vrăji ochii cu stele!

Mândră Lună, să nu-l lași

Potrivește-i bine pași!

Cărarea spre zori să bată

Spre-aceea care-l așteaptă!

Iar de sus, de printre astre

Dor să-i dai de dragoste

Nopțile să i le ții,

Zilele până o știi

Că nu-i casă să nu vadă

Doamna Lună colo-n vatră

Boț cu sare și mălai

Apă izvorâtă-n rai

Foc și clocot de arsură

Sete-nchisă într-o gură!

Zâna iarăși se făcu

Cântecu-i gătit acu’

Pentru Luna-mpărteasă

Sânzienelor crăiasă!

Ei i-am spus și i-am cântat

De cu zori, până-n serat!

Hora nouă se-nvârti

Prins în ea din nou vei fi!

Și în zori de te-oi trezi

Numele mi l-oi rosti!

Negura

Priviți printre gratii, prizonierii de ieri!

Cum cată în Roma, altarul tăcerii!

În lanțuri sunt strânși, ca fiarele nopții

Dar ochii cei veșnici caută cheile porții.

Priviți-i pe ei, voi, ce astăzi uitați

Și luați-le lanțurile, căci voi le purtați!

Iar gleznele lor, cu sânge și răni

Sunt astăzi covor, pentru-al patriei corn.

Din el ei rasună, cu el ei s-adună

Să-și ia înapoi, glia strabună...

Din poemul "Negura", Copwright De sabie și Neam Blog

De dor

Zână, zână, Doamnă Lună

Norii de pe cer adună!

Și-ntr-o plasă strânge stele

Să prinzi visurile mele!

Să le țeși în pânză deasă

Niciunul din ea să iasă!

Să le scoți doar pe la porți

Și să nu le-mparți la toți!

Să îmi fie spre soroc

Din cerul legat cu foc,

Să mă poarte peste șoapte

Pân’  la cel ce-așteaptă-n noapte!

Cel ce strigă și mă cheamă

Cel ce cântă până-n toamnă

Să-i dau apă de băut

Descântată cu-n sărut!

Să-i dau pita bine coaptă

Și să-i trec în zori, prin poartă!

Tu să-i spui să mă aștepte

Să aibă grijă la fete

Că-s viclene, multe, iele

Și-or vrăji ochii cu stele!

Mândră Lună, să nu-l lași

Potrivește-i bine pași!

Cărarea spre zori să bată

Spre-acea care-l așteaptă!

Iar de sus, de printre astre

Dor să-i dai de dragoste

Nopțile să i le ții,

Zilele până o ști

Că nu-i casă să nu vadă

Doamna Lună colo-n vatră

Boț cu sare și mălai

Apă izvorâtă-n rai

Foc și clocot de arsură

Sete-nchisă într-o gură!

Zâna iarăși se făcu

Cântecu-i gătit acu’

Pentru Luna-mpărteasă

Sânzienelor crăiasă!

Ei i-am spus și i-am cântat

De cu zori, până-n serat!

Hora nouă se-nvârti

Prins în ea din nou vei fi!

Și în zori de te-oi trezi

Numele mi l-oi rosti!

Foto: http://romaniasphotos.blogspot.com

Interviu GoodRead.ro despre "De Sabie și Neam"

Despre volumul "De Sabie și Neam" m-a întrebat de curând, Diana de la GoodRead.ro! A fost o plăcere să povestim împreună despre cărți, litere, cuvinte, scriitori și istorie! Mai ales despre istorie! Le mulțumesc tuturor pentru această inițiativă! Este o adevărată plăcere să descoperi oameni încă interesați de poezie istorică, în ziua de astăzi!

Interviul îl poți citi aici!

De Sabie și Neam

Hello, Lume!

Am înscris acest blog,  pe site-ul GoodRead.ro!  Așadar, dacă îți place ce scriu, dacă îți plac fotografiile care însoțesc textele și versurile mele, dacă vrei să vezi și în continuare ce realizări minunate am, votează-mi te rog, blogul, pe site-ui GoodRead.ro!

Îți mulțumesc, Lume că mă citești, că îmi oferi la orice pas motive de inspirație, că ai încredere în munca mea, că vei căuta în continuare să vezi ce scriu și, mai ales, îți mulțumesc pentru că mă votezi!

Iar dacă, într-adevăr apreciezi ceea ce creez, te rog, dă mai departe de veste, tuturor celor pe care îi ai la suflet, și nu numai lor, că există această carte și că poate fi votată pe GoodRead.ro!

Thanks again!

Judecata

Când capul tău cel sfânt cădea ştii, eu

Plecat în munţi eram să-l rog pe zeu

Să mai întârzie roşeaţa pe câmpii

Să nu-l mai lase pe Traian 

Să calce în picioare morţii vii.

Dar oare tot Traian cădea în deznădejde

Când a văzut că ţara lui s-o pierde?

Când şi-a văzut copiii sfârtecaţi de lacrimi

Femeile ucise, bărbaţii puşi în lanţuri?

Şi oare tot Traian cădea din munţi

Neascultând de glasul celor Albi, cărunţi?

Unde erai tu, rege-al meu?

De ce mai rătăceai prin timp, cum fac şi eu?

Continuarea o poți citi comandând volumul "De Sabie și Neam"!

Umbra

Sunt porţile deschise la Sarmi în cetate

Şi vifor mai năpraznic se-abate tot mai tare.

Stihiile naturii sunt vis urât de noapte

În faţa lui Traian şi oastea-i „Libertate”!

Roma aşteaptă sânge şi capul cel măreţ

Să se rostogolească pe marmura cea rece.

Mândria tot loveşte, Traian iar stă semeţ

Iar dacul sfânt, nemuritor şi rece.

Văpaia se întinde şi-n scrum preface-n noapte

Şi sufletul cel Dac, un dac ce nu mai poate.

Marea de sânge, mormântul ce triumfă

Închide poarta Sarmi şi o preface-n umbră.

La răsărit, când cel biruitor dormea

Trădatul Decebal, în codrii, cu umbra lui tot rătăcea.

Căta să strângă oaste acolo sus în suflet

Şi neştiind că mii de ani a răscolit în umblet...

Moştenirea

Suntem pământ şi foc,

Dor şi noroc

Şi-n albia cea adâncă a timpului, urmăm prin vis

Un singur colţ de nemurire, crezând în paradis.

Suntem lumină şi iertare

Dar doar când sus un soare

Desface dintre raze

Săgeţi ce frâng iar oase.

Trâmbiţa o auzim dar nu se mişcă nimeni

Ţărâna să o scuture de nesfârşite molimi

Avem tot ce ne trebuie-n desagă

Fără să ştim că ţara asta ne e dragă!

Strămoşii ni-i vorbim prin vise

Dar înspre ziuă îi uităm şi pare-ni-se

Că nici nu i-am avut vreodat’

Ci numai alţii cu-mprumut ne-au dat!

Dar ce să vezi, ce zarvă mare, corbii

Vestesc iar zăngănit de săbii

De data asta capul cel sfânt nu mai păzeşte

Şi zarurile spun: că cine moare, nu iubeşte!

Taina

Ca să mă ştii, eu ţi-am adus în dar

O piatră lucitoare, desprinsă din altar.

Tu mâna îţi vei trece în curând

Peste-al meu trup, pământul meu cel sfânt!

Pedeapsa n-o pot lua, dar înlauntrul tău

Voi pune picături din sfânt sângele meu!

Să-ţi fie dorul dulce şi liniştea uşoară

Să fie numai ploaia cea care-o să doară!

O rană prea deschisă-n stâncă

Va strânge orice lacrimă a ta!

Lupul cel sfânt şi-nchis, priveşte în oglindă

La orice gest al tău şi la puterea ta!

Nu se dezice şi va implini

Tot ce tu încă nu iţi poţi dori.

Şi legământul tainic va afla

Lumina cea de aur, chiar din mâna ta!

Destinul

Am să te caut şi-am să te găsesc 

În pagini răsfoite cu versul cel ceresc 

Înlătur de la tine vine ce şi-acum 

Te fac să bătătoreşti acelaşi, vechiul drum. 

Sunt fiică dacă şi acum când vreau 

Voi învăţa tot rostul şi cum să readuc 

Credinţa sfântă ce-a pierdut-o acest neam 

Între trădări mărunte şi vine ce se-aduc. 

Am mântuirea-n palme şi rostul meu cel dac 

Va face să renască acum, sau poate peste-un veac 

Încrederea neţărmurită că ce e sfânt ne e pe plac 

Iar legiuirea morţii nu-i deloc un obicei, un dac. 

Şi sus în munţi, de voi primi acceptul 

Voi duce mai departe, acelaşi sfânt popor! 

Pe care-n veci, de printre piscuri el, ascetul 

Vegează-n nemurire, fără pustiu de dor!

Decembrie

Sărmanul sufletului tău

Cât bine i-a făcut, cât rău!

În sânge şi sudoare îţi spală azi ruşinea

Trăgând printre milenii siluirea, vina!

Sărman al meu, tu, rege dac

De 1 Decembre toţi oştenii tac!

Pe tine nu te recunosc şi-n ceaţă

În şcoli, din ne-nţelese cărţi te-nvaţă!

Of, împărate ce suspini şi respiri greu

Îţi e tărâna, legământul sufletului meu.

În noapte te ridici, printre ruine

Cătându-i alt(ui) popor trei neştiute vine:

Că-ţi cotropeau pământul, că-ţi omorau supuşii

Că aurul tău dac făcea Romei căluşii;

Să tacă pe vecie, n-ai ştiut să ţii

Onoare-acestui neam, acum plin de hoţii!

Sărmane suflete al meu

Ce să îţi fac să nu-ţi mai fie greu,

Mormântul- acestui neam ales de daci

Iar astăzi, împânzit doar de... ortaci!

Umbra

Pe drum, înspre înalta mea cetate

Urcând adânc, tot mai adânc în noapte

Trupul cel istovit răbdare mai cerea

Crezând că-n nesfârşit pe el lumea îl aştepta.

Şi sprijinit pe cale de un băţ

Urca plângând şi fără de dezvăţ

Dar sus, acolo, sărmanul trup, el nu ştia

Că noaptea cea din trup îi luase umbra sa.

Hălăduia la nesfârşit între tăcere şi-asfinţit

Tot plin de sânge şi de răni ce dor.

Dar nu mai tainic ca acel albastru dor

Ce nu-l lăsa şi din vechimi l-a chinuit!

Visa şi ziua, noaptea tot mai aprig

Că vântul de s-o risipi, s-o ridica din frig.

Şi că cetatea cea odat’ înfloritoare

Va răsări ca Phoenix, râzând din nou la soare.

Dar el, sărmanul, în urcuşul său

Nu-şi căuta decât un pat, mormântul sfânt al sufletului său

Unde să-şi poată oasele-odihni

De-ntinsa bătălie ce pare-a nu se mai sfârşi...

Sânziana

Trăia din Lumină.

Uneori, aştepta ca ea să se stingă

Pentru a simţi viaţa, în venele sale.

Rupea bucăţi de suflet

Pentru oricine

Arunca la gura sobei,

O poveste cu tâlc.

Uneori, ofta.

Iar noaptea, aştepta lumina vieţii următoare.

Căderea Daciei

 Piciorul meu a tot călcat

Peste cărări pe unde tu nici n-ai visat

Şi a umblat el zi şi noaptePână la Sarmi,în cetate.

Acolo Decebal şi-un zeu

Se tot rugau de altul, Dumnezeu

Să ia şi suliţa dar şi blestemul

Să plece Roma, cu îndemnul.

Să nu se-ntoarcă şi să cotropească

Nici Dacia cea Sfântă, nici glia strămoşească.

Şi din plămâni să nu ne smulgă

Nicicând, dorul nebun de ducă.

Dar mai presus de toate astea

Să nu ciuntească fruntea ţării, oastea.

Şi să nu calce nemurirea

Darul de preţ al dacilor, menirea.

Şi-atunci, acelaşi Dumnezeu

Uimit: “Of, cât de mult iubeşti, regele meu!

Îţi iau şi nemurirea şi menirea

Iar între timp învaţă să împărtăşeşti iubirea!”

“Dar nu asta mi-I voia şi Tu ştii!”

“Ei, vezi că gheaţa e subţire şi tu umbli

Fără să vezi dar mai ales să ştii,

Pe urmele unor pierduţi, tot pe cărări pustii!

Atunci, o şans-ai mai avea

Să vii tu mai târziu, tot înaintea Mea

Cu Forţa lor şi cu credinţa sfântă

A ultimului din popor dar şi din ciută.

Când vântul te va asculta,

Când noaptea-ţi va fi iar prietenă a ta

Când marea va vorbi cu glasul tău

Voi şti că înainte-Mi stă

Acelaşi sfânt popor al meu!

Naşterea Vieţii

Demult, într-un tărâm demult uitat

Se-ncumetă un soare blestemat

Să se înalţe iarăşi peste nori

Să rupă iar blestemul ce-l ţinea în sfori.

Flăcări şi raze ciocnitu-s-au apoi

Iar soarele cel blestemat

Întoarse faţa către noi.

Şi-n toiul unei nopţi adânci de vară

Un soare nou şi fără sfori

Pornit-a să apară. 

Dacul

Mai că ţi-am prins din urmă glasul

M-ai împietrit aici, ţinându-mi pasul

Şi te-am zărit printre copaci şi stânci

Lăsându-mi între brazi, albe flori de nuci.

O Sânziană-mi ţine calea

În miere şi parfum se scaldă-acum chemarea

Cireşe-amare îţi culeg cu şovăială

Cântându-ţi zarea ce-o priveşti doar cu sfială.

Te-am auzit acolo sus, în munţi

Şi chipul ţi-am zărit printre acei daci cărunţi

Căciula-ncovoiată nu trădează mângâiere

Poate mâhnire, nerăbdare şi durere.

Pentru o clipă te-am zărit aievea

Şi-o lacrimă rostogolindu-se atinge iarba

Eşti lângă mine, eşti în mâna mea.

Iar palma-aceasta mică, păstrează-n ea istoria ta.

N-am să te uit, chiar dac-ai dispărut

În negura cea deas-a vremii, lăsându-mi amintirea din trecut!

Pentru o clipă, ai fost în mâna mea

Iar eu ţi-am mângâiat cu drag şi dor acea adâncă ran-a ta!

Paznicii

Răsari în cale-mi şi deşiră

Ghemul cel încurcat între războaie

Adu-mi spre zare, urme de lumină

Ca să-ţi strâng sufletul de prin noroaie.

Toiagul vremii stă înţepenit în colb

Şi-n munţi tot urlă Lupul Alb

A mai rămas o Sânziană sus, de strajă

Dar e de mult poveste cu sclipiri de vrajă...

Ridică-te acum şi tot vorbeşte

Căci pentru tine am venit aici!

Ştiu cine eşti, tu, al meu rege

Nu poţi muri, cât timp suntem aici!

Ne tot priveşti de pe o creastă poleită

Iar soarele îţi tot brăzdează barba sură

Hai, povesteşte, Dacie ciuntită

Cine te-a mai rănit din nou aseară?

De 2000 de ani te hărţuiesc

Sunt tot romani chiar dacă sub alt nume

Învaţă-ne să ne luptăm şi cât trăiesc

Hotarul tău nu îl vor trece cu renume!

Dar hai, vorbeşte, nu te tângui!

E timpul prea târziu şi bate miezul nopţii

Sunt vremile de sânge pline şi târzii

Iar alţii horărăsc din nou că ne sunt sorţii...

Decebal

Vorbeşte lumea despre tine

Dintre Carpaţi, prin munţi, înspre Rovine.

Tot murmură legenda ta

În fapte din trecut şi viaţa ta.

Ne aminteşte vântul că-ntr-o doară

Plecat-ai la război în primăvară.

Neînfricat ca zeul cel dintâi

Să pui pe veci, acelei Rome căpătâi.

Ai tot luptat pân’ ce din carne

Sângele clocotind, a început să toarne

Şi să picteze ţara verde-a noastră

În moarte şi durere într-o noapte-albastră.

Vorbeşte lumea cum c-ai fi trădat

Un rege cu voinţă, neînfricat bărbat.

Dar soarta-ţi e legată şi de a lui voinţă;:

Iar Roma „ta” îţi cere, pe veci, o biruinţă!

Conştiinţa Neamului

Sunt sâmbure de Adevăr şi Vreau

Să îmi culeg din al Gădinii drum

Harul străbun şi piatra cea din neam

Să-mi duc cu trăinicie glasul meu cel bun.

Sunt adiere lină între codrii

Peste povara mea cu cetină de brad.

Îmi adâncesc pământul între coate

Din Maramureş, până-n Timişoara şi Bârlad.

Sunt ce-Ai dorit să fiu Tu, Doamne!

O carte , un penel şi-o aripă rănită.

Şuvoi de lacrimi care cu DE CE şi OARE?

Îmi amintesc de-o Dacie ciuntită...

Geneza

Ochii mi i-am deschis
Şi văd prin tine
Ce n-am ştiut nicicând
DACă e rău sau bine:
Ce nu am desluşit: cetăţi printre ruine.
Şi am văzut talantul
Acelui neam de daci
Ce şi-n realitate
Au nume ca de traci.
Şi între pietre sfinte, el, falnic se arată,
Dintre oşteni, viteazul, un dac de altădată.
„Sunt rege”- mi spuse, iar eu crezui în şoaptă
Că văzu-mi joacă feste către o altă poartă.
Tăcuţi, printre mesteceni, ei mă privesc oftând:
Oare mai sunt aceeaşi, sau doar din când în când?

Şi stânca iar vorbi de printre ramuri verzi:
„Tu, pasăre măiastră, de ce nu crezi ce vezi?
Sunt neamul tău străbun şi dintre ei te tragi,
Eşti fiica unui dac, acel neam sfânt de traci!
Să-ţi întregeşti menirea şi să ne dai de ştire
Tu lumii să ne spui, în dar, ca amintire.
Căci pe aceste plaiuri din moşi şi din strămoşi
Tot daruri se pogoară doar pentru cei pioşi.
Pe astă sfântă „masă” situată între munţi
Am pregătit şi „vinul”, doar pentru cei cărunţi”...

Frunzişuri dezvelite îmbracă zidul tău;
În amintirea nostră, Blidar vei fi mereu...