De Dor

Zână, zână, doamnă Lună

Norii de pe cer adună!

Și-ntr-o plasă strânge stele

Să prinzi visurile mele!

Să le țeși în pânză deasă

Niciunul din ea să iasă!

Să le scoți doar pe la porți

Și să nu le-mparți la toți!

Să îmi fie spre soroc

Din cerul legat cu foc,

Să mă poarte peste șoapte

Pân’ la cel ce-așteaptă-n noapte!

Cel ce strigă și mă cheamă

Cel ce cântă până-n toamnă

Să-i dau apă de băut

Descântată cu-n sărut!

Să-i dau pita bine coaptă

Și să-i trec în zori, prin poartă!

Tu să-i spui să mă aștepte

Să aibă grijă la fete

Că-s viclene, multe, iele

Și-or vrăji ochii cu stele!

Mândră Lună, să nu-l lași

Potrivește-i bine pași!

Cărarea spre zori să bată

Spre-aceea care-l așteaptă!

Iar de sus, de printre astre

Dor să-i dai de dragoste

Nopțile să i le ții,

Zilele până o știi

Că nu-i casă să nu vadă

Doamna Lună colo-n vatră

Boț cu sare și mălai

Apă izvorâtă-n rai

Foc și clocot de arsură

Sete-nchisă într-o gură!

Zâna iarăși se făcu

Cântecu-i gătit acu’

Pentru Luna-mpărteasă

Sânzienelor crăiasă!

Ei i-am spus și i-am cântat

De cu zori, până-n serat!

Hora nouă se-nvârti

Prins în ea din nou vei fi!

Și în zori de te-oi trezi

Numele mi l-oi rosti!

Umbra

Sunt porţile deschise la Sarmi în cetate

Şi vifor mai năpraznic se-abate tot mai tare.

Stihiile naturii sunt vis urât de noapte

În faţa lui Traian şi oastea-i „Libertate”!

Roma aşteaptă sânge şi capul cel măreţ

Să se rostogolească pe marmura cea rece.

Mândria tot loveşte, Traian iar stă semeţ

Iar dacul sfânt, nemuritor şi rece.

Văpaia se întinde şi-n scrum preface-n noapte

Şi sufletul cel Dac, un dac ce nu mai poate.

Marea de sânge, mormântul ce triumfă

Închide poarta Sarmi şi o preface-n umbră.

La răsărit, când cel biruitor dormea

Trădatul Decebal, în codrii, cu umbra lui tot rătăcea.

Căta să strângă oaste acolo sus în suflet

Şi neştiind că mii de ani a răscolit în umblet...

Taina

Ca să mă ştii, eu ţi-am adus în dar

O piatră lucitoare, desprinsă din altar.

Tu mâna îţi vei trece în curând

Peste-al meu trup, pământul meu cel sfânt!

Pedeapsa n-o pot lua, dar înlauntrul tău

Voi pune picături din sfânt sângele meu!

Să-ţi fie dorul dulce şi liniştea uşoară

Să fie numai ploaia cea care-o să doară!

O rană prea deschisă-n stâncă

Va strânge orice lacrimă a ta!

Lupul cel sfânt şi-nchis, priveşte în oglindă

La orice gest al tău şi la puterea ta!

Nu se dezice şi va implini

Tot ce tu încă nu iţi poţi dori.

Şi legământul tainic va afla

Lumina cea de aur, chiar din mâna ta!

Decembrie

Sărmanul sufletului tău

Cât bine i-a făcut, cât rău!

În sânge şi sudoare îţi spală azi ruşinea

Trăgând printre milenii siluirea, vina!

Sărman al meu, tu, rege dac

De 1 Decembre toţi oştenii tac!

Pe tine nu te recunosc şi-n ceaţă

În şcoli, din ne-nţelese cărţi te-nvaţă!

Of, împărate ce suspini şi respiri greu

Îţi e tărâna, legământul sufletului meu.

În noapte te ridici, printre ruine

Cătându-i alt(ui) popor trei neştiute vine:

Că-ţi cotropeau pământul, că-ţi omorau supuşii

Că aurul tău dac făcea Romei căluşii;

Să tacă pe vecie, n-ai ştiut să ţii

Onoare-acestui neam, acum plin de hoţii!

Sărmane suflete al meu

Ce să îţi fac să nu-ţi mai fie greu,

Mormântul- acestui neam ales de daci

Iar astăzi, împânzit doar de... ortaci!

Umbra

Pe drum, înspre înalta mea cetate

Urcând adânc, tot mai adânc în noapte

Trupul cel istovit răbdare mai cerea

Crezând că-n nesfârşit pe el lumea îl aştepta.

Şi sprijinit pe cale de un băţ

Urca plângând şi fără de dezvăţ

Dar sus, acolo, sărmanul trup, el nu ştia

Că noaptea cea din trup îi luase umbra sa.

Hălăduia la nesfârşit între tăcere şi-asfinţit

Tot plin de sânge şi de răni ce dor.

Dar nu mai tainic ca acel albastru dor

Ce nu-l lăsa şi din vechimi l-a chinuit!

Visa şi ziua, noaptea tot mai aprig

Că vântul de s-o risipi, s-o ridica din frig.

Şi că cetatea cea odat’ înfloritoare

Va răsări ca Phoenix, râzând din nou la soare.

Dar el, sărmanul, în urcuşul său

Nu-şi căuta decât un pat, mormântul sfânt al sufletului său

Unde să-şi poată oasele-odihni

De-ntinsa bătălie ce pare-a nu se mai sfârşi...

Sânziana

Trăia din Lumină.

Uneori, aştepta ca ea să se stingă

Pentru a simţi viaţa, în venele sale.

Rupea bucăţi de suflet

Pentru oricine

Arunca la gura sobei,

O poveste cu tâlc.

Uneori, ofta.

Iar noaptea, aştepta lumina vieţii următoare.

Căderea Daciei

 Piciorul meu a tot călcat

Peste cărări pe unde tu nici n-ai visat

Şi a umblat el zi şi noaptePână la Sarmi,în cetate.

Acolo Decebal şi-un zeu

Se tot rugau de altul, Dumnezeu

Să ia şi suliţa dar şi blestemul

Să plece Roma, cu îndemnul.

Să nu se-ntoarcă şi să cotropească

Nici Dacia cea Sfântă, nici glia strămoşească.

Şi din plămâni să nu ne smulgă

Nicicând, dorul nebun de ducă.

Dar mai presus de toate astea

Să nu ciuntească fruntea ţării, oastea.

Şi să nu calce nemurirea

Darul de preţ al dacilor, menirea.

Şi-atunci, acelaşi Dumnezeu

Uimit: “Of, cât de mult iubeşti, regele meu!

Îţi iau şi nemurirea şi menirea

Iar între timp învaţă să împărtăşeşti iubirea!”

“Dar nu asta mi-I voia şi Tu ştii!”

“Ei, vezi că gheaţa e subţire şi tu umbli

Fără să vezi dar mai ales să ştii,

Pe urmele unor pierduţi, tot pe cărări pustii!

Atunci, o şans-ai mai avea

Să vii tu mai târziu, tot înaintea Mea

Cu Forţa lor şi cu credinţa sfântă

A ultimului din popor dar şi din ciută.

Când vântul te va asculta,

Când noaptea-ţi va fi iar prietenă a ta

Când marea va vorbi cu glasul tău

Voi şti că înainte-Mi stă

Acelaşi sfânt popor al meu!

Naşterea Vieţii

Demult, într-un tărâm demult uitat

Se-ncumetă un soare blestemat

Să se înalţe iarăşi peste nori

Să rupă iar blestemul ce-l ţinea în sfori.

Flăcări şi raze ciocnitu-s-au apoi

Iar soarele cel blestemat

Întoarse faţa către noi.

Şi-n toiul unei nopţi adânci de vară

Un soare nou şi fără sfori

Pornit-a să apară. 

Paznicii

Răsari în cale-mi şi deşiră

Ghemul cel încurcat între războaie

Adu-mi spre zare, urme de lumină

Ca să-ţi strâng sufletul de prin noroaie.

Toiagul vremii stă înţepenit în colb

Şi-n munţi tot urlă Lupul Alb

A mai rămas o Sânziană sus, de strajă

Dar e de mult poveste cu sclipiri de vrajă...

Ridică-te acum şi tot vorbeşte

Căci pentru tine am venit aici!

Ştiu cine eşti, tu, al meu rege

Nu poţi muri, cât timp suntem aici!

Ne tot priveşti de pe o creastă poleită

Iar soarele îţi tot brăzdează barba sură

Hai, povesteşte, Dacie ciuntită

Cine te-a mai rănit din nou aseară?

De 2000 de ani te hărţuiesc

Sunt tot romani chiar dacă sub alt nume

Învaţă-ne să ne luptăm şi cât trăiesc

Hotarul tău nu îl vor trece cu renume!

Dar hai, vorbeşte, nu te tângui!

E timpul prea târziu şi bate miezul nopţii

Sunt vremile de sânge pline şi târzii

Iar alţii horărăsc din nou că ne sunt sorţii...

Decebal

Vorbeşte lumea despre tine

Dintre Carpaţi, prin munţi, înspre Rovine.

Tot murmură legenda ta

În fapte din trecut şi viaţa ta.

Ne aminteşte vântul că-ntr-o doară

Plecat-ai la război în primăvară.

Neînfricat ca zeul cel dintâi

Să pui pe veci, acelei Rome căpătâi.

Ai tot luptat pân’ ce din carne

Sângele clocotind, a început să toarne

Şi să picteze ţara verde-a noastră

În moarte şi durere într-o noapte-albastră.

Vorbeşte lumea cum c-ai fi trădat

Un rege cu voinţă, neînfricat bărbat.

Dar soarta-ţi e legată şi de a lui voinţă;:

Iar Roma „ta” îţi cere, pe veci, o biruinţă!

Conştiinţa Neamului

Sunt sâmbure de Adevăr şi Vreau

Să îmi culeg din al Gădinii drum

Harul străbun şi piatra cea din neam

Să-mi duc cu trăinicie glasul meu cel bun.

Sunt adiere lină între codrii

Peste povara mea cu cetină de brad.

Îmi adâncesc pământul între coate

Din Maramureş, până-n Timişoara şi Bârlad.

Sunt ce-Ai dorit să fiu Tu, Doamne!

O carte , un penel şi-o aripă rănită.

Şuvoi de lacrimi care cu DE CE şi OARE?

Îmi amintesc de-o Dacie ciuntită...

Sarmizegetusa!

Grăbiţi-mi paşii către vâltoarea-naltă

Iluştrilor destoinici, ai marilor plăceri!

Aici este-ncercarea şi nerostirea toată

Aici este genunea, istoriei de ieri.

Rotiţi-mă spre soare şi-ntunecatul munte

Căci ochiul înspre cer îmi este prizonier

Şi înălţându-mi trupul spre-a veacurilor nume

Eu, Sarmizegetusa, recunoştinţă cer.

Când vremea se-mpleteşte cu-a soarelui cunună,

Când aştrii nopţii încet pictează urme lungi

Eu, din pământ şi din a noastră mumă

Mă răscolesc gândind, la ale voastre rugi.

Nici împăraţi ai Romei, nici vitregia soartei

Nu mă-ngropară- adânc în veşnicul noroi

Ci numai voi ce astăzi daţi doar tributul faptei

Îngrămădind în sacul poverilor din voi.

Numai pământ. Atât veţi scoate.

Din trupul trist al unei vechi cetăţi.

Aici e tot închis. Şi nici nu veţi desface

Ce zeii de demult, în sânge-au pus peceţi.

Eu sunt în calea voastră, a Timpului tăcere

Şi de aici, voi glasul prea mult nu mi-l citiţi.

Sunt Sarmizegetusa cea veşnic în durere

Un zid ce prin uitare voi veşnic îl clădiţi.

Şi câte piedici grele în cale vă voi pune

Atâtea porţi voi fereca râzând

Căci inima de tină, săpat-aţi cu durere

Dar inima din ceruri, voi n-aţi atins nicicând.

Căci efemeri ce sunteţi, în palida uitare

Nici urmă nu lăsaţi, peste ai voştri paşi.

Dar peste veacuri, când umbra voastră piere

Tot Sarmizegetusa încântă pe urmaşi.

Chiar dacă răscoliti, comori adânc infipte

In trupul de noroi al veşniciei reci

Nicicând din vechi mistere, de vreţi nu veţi atinge

Căci infinite-s toate iar voi toţi, orbi pe veci.