De Dor

Zână, zână, doamnă Lună

Norii de pe cer adună!

Și-ntr-o plasă strânge stele

Să prinzi visurile mele!

Să le țeși în pânză deasă

Niciunul din ea să iasă!

Să le scoți doar pe la porți

Și să nu le-mparți la toți!

Să îmi fie spre soroc

Din cerul legat cu foc,

Să mă poarte peste șoapte

Pân’ la cel ce-așteaptă-n noapte!

Cel ce strigă și mă cheamă

Cel ce cântă până-n toamnă

Să-i dau apă de băut

Descântată cu-n sărut!

Să-i dau pita bine coaptă

Și să-i trec în zori, prin poartă!

Tu să-i spui să mă aștepte

Să aibă grijă la fete

Că-s viclene, multe, iele

Și-or vrăji ochii cu stele!

Mândră Lună, să nu-l lași

Potrivește-i bine pași!

Cărarea spre zori să bată

Spre-aceea care-l așteaptă!

Iar de sus, de printre astre

Dor să-i dai de dragoste

Nopțile să i le ții,

Zilele până o știi

Că nu-i casă să nu vadă

Doamna Lună colo-n vatră

Boț cu sare și mălai

Apă izvorâtă-n rai

Foc și clocot de arsură

Sete-nchisă într-o gură!

Zâna iarăși se făcu

Cântecu-i gătit acu’

Pentru Luna-mpărteasă

Sânzienelor crăiasă!

Ei i-am spus și i-am cântat

De cu zori, până-n serat!

Hora nouă se-nvârti

Prins în ea din nou vei fi!

Și în zori de te-oi trezi

Numele mi l-oi rosti!

Judecata

Când capul tău cel sfânt cădea ştii, eu

Plecat în munţi eram să-l rog pe zeu

Să mai întârzie roşeaţa pe câmpii

Să nu-l mai lase pe Traian 

Să calce în picioare morţii vii.

Dar oare tot Traian cădea în deznădejde

Când a văzut că ţara lui s-o pierde?

Când şi-a văzut copiii sfârtecaţi de lacrimi

Femeile ucise, bărbaţii puşi în lanţuri?

Şi oare tot Traian cădea din munţi

Neascultând de glasul celor Albi, cărunţi?

Unde erai tu, rege-al meu?

De ce mai rătăceai prin timp, cum fac şi eu?

Continuarea o poți citi comandând volumul "De Sabie și Neam"!

Umbra

Sunt porţile deschise la Sarmi în cetate

Şi vifor mai năpraznic se-abate tot mai tare.

Stihiile naturii sunt vis urât de noapte

În faţa lui Traian şi oastea-i „Libertate”!

Roma aşteaptă sânge şi capul cel măreţ

Să se rostogolească pe marmura cea rece.

Mândria tot loveşte, Traian iar stă semeţ

Iar dacul sfânt, nemuritor şi rece.

Văpaia se întinde şi-n scrum preface-n noapte

Şi sufletul cel Dac, un dac ce nu mai poate.

Marea de sânge, mormântul ce triumfă

Închide poarta Sarmi şi o preface-n umbră.

La răsărit, când cel biruitor dormea

Trădatul Decebal, în codrii, cu umbra lui tot rătăcea.

Căta să strângă oaste acolo sus în suflet

Şi neştiind că mii de ani a răscolit în umblet...

Umbra

Pe drum, înspre înalta mea cetate

Urcând adânc, tot mai adânc în noapte

Trupul cel istovit răbdare mai cerea

Crezând că-n nesfârşit pe el lumea îl aştepta.

Şi sprijinit pe cale de un băţ

Urca plângând şi fără de dezvăţ

Dar sus, acolo, sărmanul trup, el nu ştia

Că noaptea cea din trup îi luase umbra sa.

Hălăduia la nesfârşit între tăcere şi-asfinţit

Tot plin de sânge şi de răni ce dor.

Dar nu mai tainic ca acel albastru dor

Ce nu-l lăsa şi din vechimi l-a chinuit!

Visa şi ziua, noaptea tot mai aprig

Că vântul de s-o risipi, s-o ridica din frig.

Şi că cetatea cea odat’ înfloritoare

Va răsări ca Phoenix, râzând din nou la soare.

Dar el, sărmanul, în urcuşul său

Nu-şi căuta decât un pat, mormântul sfânt al sufletului său

Unde să-şi poată oasele-odihni

De-ntinsa bătălie ce pare-a nu se mai sfârşi...

Dacul

Mai că ţi-am prins din urmă glasul

M-ai împietrit aici, ţinându-mi pasul

Şi te-am zărit printre copaci şi stânci

Lăsându-mi între brazi, albe flori de nuci.

O Sânziană-mi ţine calea

În miere şi parfum se scaldă-acum chemarea

Cireşe-amare îţi culeg cu şovăială

Cântându-ţi zarea ce-o priveşti doar cu sfială.

Te-am auzit acolo sus, în munţi

Şi chipul ţi-am zărit printre acei daci cărunţi

Căciula-ncovoiată nu trădează mângâiere

Poate mâhnire, nerăbdare şi durere.

Pentru o clipă te-am zărit aievea

Şi-o lacrimă rostogolindu-se atinge iarba

Eşti lângă mine, eşti în mâna mea.

Iar palma-aceasta mică, păstrează-n ea istoria ta.

N-am să te uit, chiar dac-ai dispărut

În negura cea deas-a vremii, lăsându-mi amintirea din trecut!

Pentru o clipă, ai fost în mâna mea

Iar eu ţi-am mângâiat cu drag şi dor acea adâncă ran-a ta!

Geneza

Ochii mi i-am deschis
Şi văd prin tine
Ce n-am ştiut nicicând
DACă e rău sau bine:
Ce nu am desluşit: cetăţi printre ruine.
Şi am văzut talantul
Acelui neam de daci
Ce şi-n realitate
Au nume ca de traci.
Şi între pietre sfinte, el, falnic se arată,
Dintre oşteni, viteazul, un dac de altădată.
„Sunt rege”- mi spuse, iar eu crezui în şoaptă
Că văzu-mi joacă feste către o altă poartă.
Tăcuţi, printre mesteceni, ei mă privesc oftând:
Oare mai sunt aceeaşi, sau doar din când în când?

Şi stânca iar vorbi de printre ramuri verzi:
„Tu, pasăre măiastră, de ce nu crezi ce vezi?
Sunt neamul tău străbun şi dintre ei te tragi,
Eşti fiica unui dac, acel neam sfânt de traci!
Să-ţi întregeşti menirea şi să ne dai de ştire
Tu lumii să ne spui, în dar, ca amintire.
Căci pe aceste plaiuri din moşi şi din strămoşi
Tot daruri se pogoară doar pentru cei pioşi.
Pe astă sfântă „masă” situată între munţi
Am pregătit şi „vinul”, doar pentru cei cărunţi”...

Frunzişuri dezvelite îmbracă zidul tău;
În amintirea nostră, Blidar vei fi mereu...

Sarmizegetusa!

Grăbiţi-mi paşii către vâltoarea-naltă

Iluştrilor destoinici, ai marilor plăceri!

Aici este-ncercarea şi nerostirea toată

Aici este genunea, istoriei de ieri.

Rotiţi-mă spre soare şi-ntunecatul munte

Căci ochiul înspre cer îmi este prizonier

Şi înălţându-mi trupul spre-a veacurilor nume

Eu, Sarmizegetusa, recunoştinţă cer.

Când vremea se-mpleteşte cu-a soarelui cunună,

Când aştrii nopţii încet pictează urme lungi

Eu, din pământ şi din a noastră mumă

Mă răscolesc gândind, la ale voastre rugi.

Nici împăraţi ai Romei, nici vitregia soartei

Nu mă-ngropară- adânc în veşnicul noroi

Ci numai voi ce astăzi daţi doar tributul faptei

Îngrămădind în sacul poverilor din voi.

Numai pământ. Atât veţi scoate.

Din trupul trist al unei vechi cetăţi.

Aici e tot închis. Şi nici nu veţi desface

Ce zeii de demult, în sânge-au pus peceţi.

Eu sunt în calea voastră, a Timpului tăcere

Şi de aici, voi glasul prea mult nu mi-l citiţi.

Sunt Sarmizegetusa cea veşnic în durere

Un zid ce prin uitare voi veşnic îl clădiţi.

Şi câte piedici grele în cale vă voi pune

Atâtea porţi voi fereca râzând

Căci inima de tină, săpat-aţi cu durere

Dar inima din ceruri, voi n-aţi atins nicicând.

Căci efemeri ce sunteţi, în palida uitare

Nici urmă nu lăsaţi, peste ai voştri paşi.

Dar peste veacuri, când umbra voastră piere

Tot Sarmizegetusa încântă pe urmaşi.

Chiar dacă răscoliti, comori adânc infipte

In trupul de noroi al veşniciei reci

Nicicând din vechi mistere, de vreţi nu veţi atinge

Căci infinite-s toate iar voi toţi, orbi pe veci.