Interviu GoodRead.ro despre "De Sabie și Neam"

Despre volumul "De Sabie și Neam" m-a întrebat de curând, Diana de la GoodRead.ro! A fost o plăcere să povestim împreună despre cărți, litere, cuvinte, scriitori și istorie! Mai ales despre istorie! Le mulțumesc tuturor pentru această inițiativă! Este o adevărată plăcere să descoperi oameni încă interesați de poezie istorică, în ziua de astăzi!

Interviul îl poți citi aici!

Judecata

Când capul tău cel sfânt cădea ştii, eu

Plecat în munţi eram să-l rog pe zeu

Să mai întârzie roşeaţa pe câmpii

Să nu-l mai lase pe Traian 

Să calce în picioare morţii vii.

Dar oare tot Traian cădea în deznădejde

Când a văzut că ţara lui s-o pierde?

Când şi-a văzut copiii sfârtecaţi de lacrimi

Femeile ucise, bărbaţii puşi în lanţuri?

Şi oare tot Traian cădea din munţi

Neascultând de glasul celor Albi, cărunţi?

Unde erai tu, rege-al meu?

De ce mai rătăceai prin timp, cum fac şi eu?

Continuarea o poți citi comandând volumul "De Sabie și Neam"!

Umbra

Sunt porţile deschise la Sarmi în cetate

Şi vifor mai năpraznic se-abate tot mai tare.

Stihiile naturii sunt vis urât de noapte

În faţa lui Traian şi oastea-i „Libertate”!

Roma aşteaptă sânge şi capul cel măreţ

Să se rostogolească pe marmura cea rece.

Mândria tot loveşte, Traian iar stă semeţ

Iar dacul sfânt, nemuritor şi rece.

Văpaia se întinde şi-n scrum preface-n noapte

Şi sufletul cel Dac, un dac ce nu mai poate.

Marea de sânge, mormântul ce triumfă

Închide poarta Sarmi şi o preface-n umbră.

La răsărit, când cel biruitor dormea

Trădatul Decebal, în codrii, cu umbra lui tot rătăcea.

Căta să strângă oaste acolo sus în suflet

Şi neştiind că mii de ani a răscolit în umblet...

Destinul

Am să te caut şi-am să te găsesc 

În pagini răsfoite cu versul cel ceresc 

Înlătur de la tine vine ce şi-acum 

Te fac să bătătoreşti acelaşi, vechiul drum. 

Sunt fiică dacă şi acum când vreau 

Voi învăţa tot rostul şi cum să readuc 

Credinţa sfântă ce-a pierdut-o acest neam 

Între trădări mărunte şi vine ce se-aduc. 

Am mântuirea-n palme şi rostul meu cel dac 

Va face să renască acum, sau poate peste-un veac 

Încrederea neţărmurită că ce e sfânt ne e pe plac 

Iar legiuirea morţii nu-i deloc un obicei, un dac. 

Şi sus în munţi, de voi primi acceptul 

Voi duce mai departe, acelaşi sfânt popor! 

Pe care-n veci, de printre piscuri el, ascetul 

Vegează-n nemurire, fără pustiu de dor!

Decebal

Vorbeşte lumea despre tine

Dintre Carpaţi, prin munţi, înspre Rovine.

Tot murmură legenda ta

În fapte din trecut şi viaţa ta.

Ne aminteşte vântul că-ntr-o doară

Plecat-ai la război în primăvară.

Neînfricat ca zeul cel dintâi

Să pui pe veci, acelei Rome căpătâi.

Ai tot luptat pân’ ce din carne

Sângele clocotind, a început să toarne

Şi să picteze ţara verde-a noastră

În moarte şi durere într-o noapte-albastră.

Vorbeşte lumea cum c-ai fi trădat

Un rege cu voinţă, neînfricat bărbat.

Dar soarta-ţi e legată şi de a lui voinţă;:

Iar Roma „ta” îţi cere, pe veci, o biruinţă!

Geneza

Ochii mi i-am deschis
Şi văd prin tine
Ce n-am ştiut nicicând
DACă e rău sau bine:
Ce nu am desluşit: cetăţi printre ruine.
Şi am văzut talantul
Acelui neam de daci
Ce şi-n realitate
Au nume ca de traci.
Şi între pietre sfinte, el, falnic se arată,
Dintre oşteni, viteazul, un dac de altădată.
„Sunt rege”- mi spuse, iar eu crezui în şoaptă
Că văzu-mi joacă feste către o altă poartă.
Tăcuţi, printre mesteceni, ei mă privesc oftând:
Oare mai sunt aceeaşi, sau doar din când în când?

Şi stânca iar vorbi de printre ramuri verzi:
„Tu, pasăre măiastră, de ce nu crezi ce vezi?
Sunt neamul tău străbun şi dintre ei te tragi,
Eşti fiica unui dac, acel neam sfânt de traci!
Să-ţi întregeşti menirea şi să ne dai de ştire
Tu lumii să ne spui, în dar, ca amintire.
Căci pe aceste plaiuri din moşi şi din strămoşi
Tot daruri se pogoară doar pentru cei pioşi.
Pe astă sfântă „masă” situată între munţi
Am pregătit şi „vinul”, doar pentru cei cărunţi”...

Frunzişuri dezvelite îmbracă zidul tău;
În amintirea nostră, Blidar vei fi mereu...

Sarmizegetusa!

Grăbiţi-mi paşii către vâltoarea-naltă

Iluştrilor destoinici, ai marilor plăceri!

Aici este-ncercarea şi nerostirea toată

Aici este genunea, istoriei de ieri.

Rotiţi-mă spre soare şi-ntunecatul munte

Căci ochiul înspre cer îmi este prizonier

Şi înălţându-mi trupul spre-a veacurilor nume

Eu, Sarmizegetusa, recunoştinţă cer.

Când vremea se-mpleteşte cu-a soarelui cunună,

Când aştrii nopţii încet pictează urme lungi

Eu, din pământ şi din a noastră mumă

Mă răscolesc gândind, la ale voastre rugi.

Nici împăraţi ai Romei, nici vitregia soartei

Nu mă-ngropară- adânc în veşnicul noroi

Ci numai voi ce astăzi daţi doar tributul faptei

Îngrămădind în sacul poverilor din voi.

Numai pământ. Atât veţi scoate.

Din trupul trist al unei vechi cetăţi.

Aici e tot închis. Şi nici nu veţi desface

Ce zeii de demult, în sânge-au pus peceţi.

Eu sunt în calea voastră, a Timpului tăcere

Şi de aici, voi glasul prea mult nu mi-l citiţi.

Sunt Sarmizegetusa cea veşnic în durere

Un zid ce prin uitare voi veşnic îl clădiţi.

Şi câte piedici grele în cale vă voi pune

Atâtea porţi voi fereca râzând

Căci inima de tină, săpat-aţi cu durere

Dar inima din ceruri, voi n-aţi atins nicicând.

Căci efemeri ce sunteţi, în palida uitare

Nici urmă nu lăsaţi, peste ai voştri paşi.

Dar peste veacuri, când umbra voastră piere

Tot Sarmizegetusa încântă pe urmaşi.

Chiar dacă răscoliti, comori adânc infipte

In trupul de noroi al veşniciei reci

Nicicând din vechi mistere, de vreţi nu veţi atinge

Căci infinite-s toate iar voi toţi, orbi pe veci.