De Dor

Zână, zână, doamnă Lună

Norii de pe cer adună!

Și-ntr-o plasă strânge stele

Să prinzi visurile mele!

Să le țeși în pânză deasă

Niciunul din ea să iasă!

Să le scoți doar pe la porți

Și să nu le-mparți la toți!

Să îmi fie spre soroc

Din cerul legat cu foc,

Să mă poarte peste șoapte

Pân’ la cel ce-așteaptă-n noapte!

Cel ce strigă și mă cheamă

Cel ce cântă până-n toamnă

Să-i dau apă de băut

Descântată cu-n sărut!

Să-i dau pita bine coaptă

Și să-i trec în zori, prin poartă!

Tu să-i spui să mă aștepte

Să aibă grijă la fete

Că-s viclene, multe, iele

Și-or vrăji ochii cu stele!

Mândră Lună, să nu-l lași

Potrivește-i bine pași!

Cărarea spre zori să bată

Spre-aceea care-l așteaptă!

Iar de sus, de printre astre

Dor să-i dai de dragoste

Nopțile să i le ții,

Zilele până o știi

Că nu-i casă să nu vadă

Doamna Lună colo-n vatră

Boț cu sare și mălai

Apă izvorâtă-n rai

Foc și clocot de arsură

Sete-nchisă într-o gură!

Zâna iarăși se făcu

Cântecu-i gătit acu’

Pentru Luna-mpărteasă

Sânzienelor crăiasă!

Ei i-am spus și i-am cântat

De cu zori, până-n serat!

Hora nouă se-nvârti

Prins în ea din nou vei fi!

Și în zori de te-oi trezi

Numele mi l-oi rosti!

Moştenirea

Suntem pământ şi foc,

Dor şi noroc

Şi-n albia cea adâncă a timpului, urmăm prin vis

Un singur colţ de nemurire, crezând în paradis.

Suntem lumină şi iertare

Dar doar când sus un soare

Desface dintre raze

Săgeţi ce frâng iar oase.

Trâmbiţa o auzim dar nu se mişcă nimeni

Ţărâna să o scuture de nesfârşite molimi

Avem tot ce ne trebuie-n desagă

Fără să ştim că ţara asta ne e dragă!

Strămoşii ni-i vorbim prin vise

Dar înspre ziuă îi uităm şi pare-ni-se

Că nici nu i-am avut vreodat’

Ci numai alţii cu-mprumut ne-au dat!

Dar ce să vezi, ce zarvă mare, corbii

Vestesc iar zăngănit de săbii

De data asta capul cel sfânt nu mai păzeşte

Şi zarurile spun: că cine moare, nu iubeşte!

Paznicii

Răsari în cale-mi şi deşiră

Ghemul cel încurcat între războaie

Adu-mi spre zare, urme de lumină

Ca să-ţi strâng sufletul de prin noroaie.

Toiagul vremii stă înţepenit în colb

Şi-n munţi tot urlă Lupul Alb

A mai rămas o Sânziană sus, de strajă

Dar e de mult poveste cu sclipiri de vrajă...

Ridică-te acum şi tot vorbeşte

Căci pentru tine am venit aici!

Ştiu cine eşti, tu, al meu rege

Nu poţi muri, cât timp suntem aici!

Ne tot priveşti de pe o creastă poleită

Iar soarele îţi tot brăzdează barba sură

Hai, povesteşte, Dacie ciuntită

Cine te-a mai rănit din nou aseară?

De 2000 de ani te hărţuiesc

Sunt tot romani chiar dacă sub alt nume

Învaţă-ne să ne luptăm şi cât trăiesc

Hotarul tău nu îl vor trece cu renume!

Dar hai, vorbeşte, nu te tângui!

E timpul prea târziu şi bate miezul nopţii

Sunt vremile de sânge pline şi târzii

Iar alţii horărăsc din nou că ne sunt sorţii...

Decebal

Vorbeşte lumea despre tine

Dintre Carpaţi, prin munţi, înspre Rovine.

Tot murmură legenda ta

În fapte din trecut şi viaţa ta.

Ne aminteşte vântul că-ntr-o doară

Plecat-ai la război în primăvară.

Neînfricat ca zeul cel dintâi

Să pui pe veci, acelei Rome căpătâi.

Ai tot luptat pân’ ce din carne

Sângele clocotind, a început să toarne

Şi să picteze ţara verde-a noastră

În moarte şi durere într-o noapte-albastră.

Vorbeşte lumea cum c-ai fi trădat

Un rege cu voinţă, neînfricat bărbat.

Dar soarta-ţi e legată şi de a lui voinţă;:

Iar Roma „ta” îţi cere, pe veci, o biruinţă!

Conştiinţa Neamului

Sunt sâmbure de Adevăr şi Vreau

Să îmi culeg din al Gădinii drum

Harul străbun şi piatra cea din neam

Să-mi duc cu trăinicie glasul meu cel bun.

Sunt adiere lină între codrii

Peste povara mea cu cetină de brad.

Îmi adâncesc pământul între coate

Din Maramureş, până-n Timişoara şi Bârlad.

Sunt ce-Ai dorit să fiu Tu, Doamne!

O carte , un penel şi-o aripă rănită.

Şuvoi de lacrimi care cu DE CE şi OARE?

Îmi amintesc de-o Dacie ciuntită...

Sarmizegetusa!

Grăbiţi-mi paşii către vâltoarea-naltă

Iluştrilor destoinici, ai marilor plăceri!

Aici este-ncercarea şi nerostirea toată

Aici este genunea, istoriei de ieri.

Rotiţi-mă spre soare şi-ntunecatul munte

Căci ochiul înspre cer îmi este prizonier

Şi înălţându-mi trupul spre-a veacurilor nume

Eu, Sarmizegetusa, recunoştinţă cer.

Când vremea se-mpleteşte cu-a soarelui cunună,

Când aştrii nopţii încet pictează urme lungi

Eu, din pământ şi din a noastră mumă

Mă răscolesc gândind, la ale voastre rugi.

Nici împăraţi ai Romei, nici vitregia soartei

Nu mă-ngropară- adânc în veşnicul noroi

Ci numai voi ce astăzi daţi doar tributul faptei

Îngrămădind în sacul poverilor din voi.

Numai pământ. Atât veţi scoate.

Din trupul trist al unei vechi cetăţi.

Aici e tot închis. Şi nici nu veţi desface

Ce zeii de demult, în sânge-au pus peceţi.

Eu sunt în calea voastră, a Timpului tăcere

Şi de aici, voi glasul prea mult nu mi-l citiţi.

Sunt Sarmizegetusa cea veşnic în durere

Un zid ce prin uitare voi veşnic îl clădiţi.

Şi câte piedici grele în cale vă voi pune

Atâtea porţi voi fereca râzând

Căci inima de tină, săpat-aţi cu durere

Dar inima din ceruri, voi n-aţi atins nicicând.

Căci efemeri ce sunteţi, în palida uitare

Nici urmă nu lăsaţi, peste ai voştri paşi.

Dar peste veacuri, când umbra voastră piere

Tot Sarmizegetusa încântă pe urmaşi.

Chiar dacă răscoliti, comori adânc infipte

In trupul de noroi al veşniciei reci

Nicicând din vechi mistere, de vreţi nu veţi atinge

Căci infinite-s toate iar voi toţi, orbi pe veci.