Dacul

Mai că ţi-am prins din urmă glasul

M-ai împietrit aici, ţinându-mi pasul

Şi te-am zărit printre copaci şi stânci

Lăsându-mi între brazi, albe flori de nuci.

O Sânziană-mi ţine calea

În miere şi parfum se scaldă-acum chemarea

Cireşe-amare îţi culeg cu şovăială

Cântându-ţi zarea ce-o priveşti doar cu sfială.

Te-am auzit acolo sus, în munţi

Şi chipul ţi-am zărit printre acei daci cărunţi

Căciula-ncovoiată nu trădează mângâiere

Poate mâhnire, nerăbdare şi durere.

Pentru o clipă te-am zărit aievea

Şi-o lacrimă rostogolindu-se atinge iarba

Eşti lângă mine, eşti în mâna mea.

Iar palma-aceasta mică, păstrează-n ea istoria ta.

N-am să te uit, chiar dac-ai dispărut

În negura cea deas-a vremii, lăsându-mi amintirea din trecut!

Pentru o clipă, ai fost în mâna mea

Iar eu ţi-am mângâiat cu drag şi dor acea adâncă ran-a ta!

Paznicii

Răsari în cale-mi şi deşiră

Ghemul cel încurcat între războaie

Adu-mi spre zare, urme de lumină

Ca să-ţi strâng sufletul de prin noroaie.

Toiagul vremii stă înţepenit în colb

Şi-n munţi tot urlă Lupul Alb

A mai rămas o Sânziană sus, de strajă

Dar e de mult poveste cu sclipiri de vrajă...

Ridică-te acum şi tot vorbeşte

Căci pentru tine am venit aici!

Ştiu cine eşti, tu, al meu rege

Nu poţi muri, cât timp suntem aici!

Ne tot priveşti de pe o creastă poleită

Iar soarele îţi tot brăzdează barba sură

Hai, povesteşte, Dacie ciuntită

Cine te-a mai rănit din nou aseară?

De 2000 de ani te hărţuiesc

Sunt tot romani chiar dacă sub alt nume

Învaţă-ne să ne luptăm şi cât trăiesc

Hotarul tău nu îl vor trece cu renume!

Dar hai, vorbeşte, nu te tângui!

E timpul prea târziu şi bate miezul nopţii

Sunt vremile de sânge pline şi târzii

Iar alţii horărăsc din nou că ne sunt sorţii...

Decebal

Vorbeşte lumea despre tine

Dintre Carpaţi, prin munţi, înspre Rovine.

Tot murmură legenda ta

În fapte din trecut şi viaţa ta.

Ne aminteşte vântul că-ntr-o doară

Plecat-ai la război în primăvară.

Neînfricat ca zeul cel dintâi

Să pui pe veci, acelei Rome căpătâi.

Ai tot luptat pân’ ce din carne

Sângele clocotind, a început să toarne

Şi să picteze ţara verde-a noastră

În moarte şi durere într-o noapte-albastră.

Vorbeşte lumea cum c-ai fi trădat

Un rege cu voinţă, neînfricat bărbat.

Dar soarta-ţi e legată şi de a lui voinţă;:

Iar Roma „ta” îţi cere, pe veci, o biruinţă!

Conştiinţa Neamului

Sunt sâmbure de Adevăr şi Vreau

Să îmi culeg din al Gădinii drum

Harul străbun şi piatra cea din neam

Să-mi duc cu trăinicie glasul meu cel bun.

Sunt adiere lină între codrii

Peste povara mea cu cetină de brad.

Îmi adâncesc pământul între coate

Din Maramureş, până-n Timişoara şi Bârlad.

Sunt ce-Ai dorit să fiu Tu, Doamne!

O carte , un penel şi-o aripă rănită.

Şuvoi de lacrimi care cu DE CE şi OARE?

Îmi amintesc de-o Dacie ciuntită...

Geneza

Ochii mi i-am deschis
Şi văd prin tine
Ce n-am ştiut nicicând
DACă e rău sau bine:
Ce nu am desluşit: cetăţi printre ruine.
Şi am văzut talantul
Acelui neam de daci
Ce şi-n realitate
Au nume ca de traci.
Şi între pietre sfinte, el, falnic se arată,
Dintre oşteni, viteazul, un dac de altădată.
„Sunt rege”- mi spuse, iar eu crezui în şoaptă
Că văzu-mi joacă feste către o altă poartă.
Tăcuţi, printre mesteceni, ei mă privesc oftând:
Oare mai sunt aceeaşi, sau doar din când în când?

Şi stânca iar vorbi de printre ramuri verzi:
„Tu, pasăre măiastră, de ce nu crezi ce vezi?
Sunt neamul tău străbun şi dintre ei te tragi,
Eşti fiica unui dac, acel neam sfânt de traci!
Să-ţi întregeşti menirea şi să ne dai de ştire
Tu lumii să ne spui, în dar, ca amintire.
Căci pe aceste plaiuri din moşi şi din strămoşi
Tot daruri se pogoară doar pentru cei pioşi.
Pe astă sfântă „masă” situată între munţi
Am pregătit şi „vinul”, doar pentru cei cărunţi”...

Frunzişuri dezvelite îmbracă zidul tău;
În amintirea nostră, Blidar vei fi mereu...

Sarmizegetusa!

Grăbiţi-mi paşii către vâltoarea-naltă

Iluştrilor destoinici, ai marilor plăceri!

Aici este-ncercarea şi nerostirea toată

Aici este genunea, istoriei de ieri.

Rotiţi-mă spre soare şi-ntunecatul munte

Căci ochiul înspre cer îmi este prizonier

Şi înălţându-mi trupul spre-a veacurilor nume

Eu, Sarmizegetusa, recunoştinţă cer.

Când vremea se-mpleteşte cu-a soarelui cunună,

Când aştrii nopţii încet pictează urme lungi

Eu, din pământ şi din a noastră mumă

Mă răscolesc gândind, la ale voastre rugi.

Nici împăraţi ai Romei, nici vitregia soartei

Nu mă-ngropară- adânc în veşnicul noroi

Ci numai voi ce astăzi daţi doar tributul faptei

Îngrămădind în sacul poverilor din voi.

Numai pământ. Atât veţi scoate.

Din trupul trist al unei vechi cetăţi.

Aici e tot închis. Şi nici nu veţi desface

Ce zeii de demult, în sânge-au pus peceţi.

Eu sunt în calea voastră, a Timpului tăcere

Şi de aici, voi glasul prea mult nu mi-l citiţi.

Sunt Sarmizegetusa cea veşnic în durere

Un zid ce prin uitare voi veşnic îl clădiţi.

Şi câte piedici grele în cale vă voi pune

Atâtea porţi voi fereca râzând

Căci inima de tină, săpat-aţi cu durere

Dar inima din ceruri, voi n-aţi atins nicicând.

Căci efemeri ce sunteţi, în palida uitare

Nici urmă nu lăsaţi, peste ai voştri paşi.

Dar peste veacuri, când umbra voastră piere

Tot Sarmizegetusa încântă pe urmaşi.

Chiar dacă răscoliti, comori adânc infipte

In trupul de noroi al veşniciei reci

Nicicând din vechi mistere, de vreţi nu veţi atinge

Căci infinite-s toate iar voi toţi, orbi pe veci.