Destinul

Am să te caut şi-am să te găsesc 

În pagini răsfoite cu versul cel ceresc 

Înlătur de la tine vine ce şi-acum 

Te fac să bătătoreşti acelaşi, vechiul drum. 

Sunt fiică dacă şi acum când vreau 

Voi învăţa tot rostul şi cum să readuc 

Credinţa sfântă ce-a pierdut-o acest neam 

Între trădări mărunte şi vine ce se-aduc. 

Am mântuirea-n palme şi rostul meu cel dac 

Va face să renască acum, sau poate peste-un veac 

Încrederea neţărmurită că ce e sfânt ne e pe plac 

Iar legiuirea morţii nu-i deloc un obicei, un dac. 

Şi sus în munţi, de voi primi acceptul 

Voi duce mai departe, acelaşi sfânt popor! 

Pe care-n veci, de printre piscuri el, ascetul 

Vegează-n nemurire, fără pustiu de dor!

Decembrie

Sărmanul sufletului tău

Cât bine i-a făcut, cât rău!

În sânge şi sudoare îţi spală azi ruşinea

Trăgând printre milenii siluirea, vina!

Sărman al meu, tu, rege dac

De 1 Decembre toţi oştenii tac!

Pe tine nu te recunosc şi-n ceaţă

În şcoli, din ne-nţelese cărţi te-nvaţă!

Of, împărate ce suspini şi respiri greu

Îţi e tărâna, legământul sufletului meu.

În noapte te ridici, printre ruine

Cătându-i alt(ui) popor trei neştiute vine:

Că-ţi cotropeau pământul, că-ţi omorau supuşii

Că aurul tău dac făcea Romei căluşii;

Să tacă pe vecie, n-ai ştiut să ţii

Onoare-acestui neam, acum plin de hoţii!

Sărmane suflete al meu

Ce să îţi fac să nu-ţi mai fie greu,

Mormântul- acestui neam ales de daci

Iar astăzi, împânzit doar de... ortaci!

Umbra

Pe drum, înspre înalta mea cetate

Urcând adânc, tot mai adânc în noapte

Trupul cel istovit răbdare mai cerea

Crezând că-n nesfârşit pe el lumea îl aştepta.

Şi sprijinit pe cale de un băţ

Urca plângând şi fără de dezvăţ

Dar sus, acolo, sărmanul trup, el nu ştia

Că noaptea cea din trup îi luase umbra sa.

Hălăduia la nesfârşit între tăcere şi-asfinţit

Tot plin de sânge şi de răni ce dor.

Dar nu mai tainic ca acel albastru dor

Ce nu-l lăsa şi din vechimi l-a chinuit!

Visa şi ziua, noaptea tot mai aprig

Că vântul de s-o risipi, s-o ridica din frig.

Şi că cetatea cea odat’ înfloritoare

Va răsări ca Phoenix, râzând din nou la soare.

Dar el, sărmanul, în urcuşul său

Nu-şi căuta decât un pat, mormântul sfânt al sufletului său

Unde să-şi poată oasele-odihni

De-ntinsa bătălie ce pare-a nu se mai sfârşi...