Căderea Daciei


 Piciorul meu a tot călcat
Peste cărări pe unde tu nici n-ai visat
Şi a umblat el zi şi noaptePână la Sarmi,în cetate.

Acolo Decebal şi-un zeu
Se tot rugau de altul, Dumnezeu
Să ia şi suliţa dar şi blestemul
Să plece Roma, cu îndemnul.

Să nu se-ntoarcă şi să cotropească
Nici Dacia cea Sfântă, nici glia strămoşească.
Şi din plămâni să nu ne smulgă
Nicicând, dorul nebun de ducă.

Dar mai presus de toate astea
Să nu ciuntească fruntea ţării, oastea.
Şi să nu calce nemurirea
Darul de preţ al dacilor, menirea.

Şi-atunci, acelaşi Dumnezeu
Uimit: “Of, cât de mult iubeşti, regele meu!
Îţi iau şi nemurirea şi menirea
Iar între timp învaţă să împărtăşeşti iubirea!”

“Dar nu asta mi-I voia şi Tu ştii!”
“Ei, vezi că gheaţa e subţire şi tu umbli
Fără să vezi dar mai ales să ştii,
Pe urmele unor pierduţi, tot pe cărări pustii!

Atunci, o şans-ai mai avea
Să vii tu mai târziu, tot înaintea Mea
Cu Forţa lor şi cu credinţa sfântă
A ultimului din popor dar şi din ciută.

Când vântul te va asculta,
Când noaptea-ţi va fi iar prietenă a ta
Când marea va vorbi cu glasul tău
Voi şti că înainte-Mi stă
Acelaşi sfânt popor al meu!

Naşterea Vieţii


Demult, într-un tărâm demult uitat
Se-ncumetă un soare blestemat
Să se înalţe iarăşi peste nori
Să rupă iar blestemul ce-l ţinea în sfori.
Flăcări şi raze ciocnitu-s-au apoi
Iar soarele cel blestemat
Întoarse faţa către noi.
Şi-n toiul unei nopţi adânci de vară
Un soare nou şi fără sfori

Pornit-a să apară. 

Dacul


Mai că ţi-am prins din urmă glasul
M-ai împietrit aici, ţinându-mi pasul
Şi te-am zărit printre copaci şi stânci
Lăsându-mi între brazi, albe flori de nuci.

O Sânziană-mi ţine calea
În miere şi parfum se scaldă-acum chemarea
Cireşe-amare îţi culeg cu şovăială
Cântându-ţi zarea ce-o priveşti doar cu sfială.

Te-am auzit acolo sus, în munţi
Şi chipul ţi-am zărit printre acei daci cărunţi
Căciula-ncovoiată nu trădează mângâiere
Poate mâhnire, nerăbdare şi durere.

Pentru o clipă te-am zărit aievea
Şi-o lacrimă rostogolindu-se atinge iarba
Eşti lângă mine, eşti în mâna mea.
Iar palma-aceasta mică, păstrează-n ea istoria ta.

N-am să te uit, chiar dac-ai dispărut
În negura cea deas-a vremii, lăsându-mi amintirea din trecut!
Pentru o clipă, ai fost în mâna mea
Iar eu ţi-am mângâiat cu drag şi dor acea adâncă ran-a ta!

Paznicii


Răsari în cale-mi şi deşiră
Ghemul cel încurcat între războaie
Adu-mi spre zare, urme de lumină
Ca să-ţi strâng sufletul de prin noroaie.

Toiagul vremii stă înţepenit în colb
Şi-n munţi tot urlă Lupul Alb
A mai rămas o Sânziană sus, de strajă
Dar e de mult poveste cu sclipiri de vrajă...

Ridică-te acum şi tot vorbeşte
Căci pentru tine am venit aici!
Ştiu cine eşti, tu, al meu rege
Nu poţi muri, cât timp suntem aici!

Ne tot priveşti de pe o creastă poleită
Iar soarele îţi tot brăzdează barba sură
Hai, povesteşte, Dacie ciuntită
Cine te-a mai rănit din nou aseară?

De 2000 de ani te hărţuiesc
Sunt tot romani chiar dacă sub alt nume
Învaţă-ne să ne luptăm şi cât trăiesc
Hotarul tău nu îl vor trece cu renume!

Dar hai, vorbeşte, nu te tângui!
E timpul prea târziu şi bate miezul nopţii
Sunt vremile de sânge pline şi târzii
Iar alţii horărăsc din nou că ne sunt sorţii...

Decebal


Vorbeşte lumea despre tine
Dintre Carpaţi, prin munţi, înspre Rovine.
Tot murmură legenda ta
În fapte din trecut şi viaţa ta.

Ne aminteşte vântul că-ntr-o doară
Plecat-ai la război în primăvară.
Neînfricat ca zeul cel dintâi
Să pui pe veci, acelei Rome căpătâi.

Ai tot luptat pân ce din carne
Sângele clocotind, a început să toarne
Şi să picteze ţara verde-a noastră
În moarte şi durere într-o noapte-albastră.

Vorbeşte lumea cum c-ai fi trădat
Un rege cu voinţă, neînfricat bărbat.
Dar soarta-ţi e legată şi de a lui voinţă;:
Iar Roma „ta” îţi cere, pe veci, o biruinţă!

Conştiinţa Neamului


Sunt sâmbure de Adevăr şi Vreau
Să îmi culeg din al Gădinii drum
Harul străbun şi piatra cea din neam
Să-mi duc cu trăinicie glasul meu cel bun.

Sunt adiere lină între codrii
Peste povara mea cu cetină de brad.
Îmi adâncesc pământul între coate
Din Maramureş, până-n Timişoara şi Bârlad.

Sunt ce-Ai dorit să fiu Tu, Doamne!
O carte , un penel şi-o aripă rănită.
Şuvoi de lacrimi care cu DE CE şi OARE?
Îmi amintesc de-o Dacie ciuntită...

Geneza


Ochii mi i-am deschis
Şi văd prin tine
Ce n-am ştiut nicicând
DACă e rău sau bine:
Ce nu am desluşit: cetăţi printre ruine.
Şi am văzut talantul
Acelui neam de daci
Ce şi-n realitate
Au nume ca de traci.
Şi între pietre sfinte, el, falnic se arată,
Dintre oşteni, viteazul, un dac de altădată.
„Sunt rege”- mi spuse, iar eu crezui în şoaptă
Că văzu-mi joacă feste către o altă poartă.
Tăcuţi, printre mesteceni, ei mă privesc oftând:
Oare mai sunt aceeaşi, sau doar din când în când?

Şi stânca iar vorbi de printre ramuri verzi:
„Tu, pasăre măiastră, de ce nu crezi ce vezi?
Sunt neamul tău străbun şi dintre ei te tragi,
Eşti fiica unui dac, acel neam sfânt de traci!
Să-ţi întregeşti menirea şi să ne dai de ştire
Tu lumii să ne spui, în dar, ca amintire.
Căci pe aceste plaiuri din moşi şi din strămoşi
Tot daruri se pogoară doar pentru cei pioşi.
Pe astă sfântă „masă” situată între munţi
Am pregătit şi „vinul”, doar pentru cei cărunţi”...

Frunzişuri dezvelite îmbracă zidul tău;
În amintirea nostră, Blidar vei fi mereu...