Căderea Daciei

 Piciorul meu a tot călcat

Peste cărări pe unde tu nici n-ai visat

Şi a umblat el zi şi noaptePână la Sarmi,în cetate.

Acolo Decebal şi-un zeu

Se tot rugau de altul, Dumnezeu

Să ia şi suliţa dar şi blestemul

Să plece Roma, cu îndemnul.

Să nu se-ntoarcă şi să cotropească

Nici Dacia cea Sfântă, nici glia strămoşească.

Şi din plămâni să nu ne smulgă

Nicicând, dorul nebun de ducă.

Dar mai presus de toate astea

Să nu ciuntească fruntea ţării, oastea.

Şi să nu calce nemurirea

Darul de preţ al dacilor, menirea.

Şi-atunci, acelaşi Dumnezeu

Uimit: “Of, cât de mult iubeşti, regele meu!

Îţi iau şi nemurirea şi menirea

Iar între timp învaţă să împărtăşeşti iubirea!”

“Dar nu asta mi-I voia şi Tu ştii!”

“Ei, vezi că gheaţa e subţire şi tu umbli

Fără să vezi dar mai ales să ştii,

Pe urmele unor pierduţi, tot pe cărări pustii!

Atunci, o şans-ai mai avea

Să vii tu mai târziu, tot înaintea Mea

Cu Forţa lor şi cu credinţa sfântă

A ultimului din popor dar şi din ciută.

Când vântul te va asculta,

Când noaptea-ţi va fi iar prietenă a ta

Când marea va vorbi cu glasul tău

Voi şti că înainte-Mi stă

Acelaşi sfânt popor al meu!