Umbra

Pe drum, înspre înalta mea cetate

Urcând adânc, tot mai adânc în noapte

Trupul cel istovit răbdare mai cerea

Crezând că-n nesfârşit pe el lumea îl aştepta.

Şi sprijinit pe cale de un băţ

Urca plângând şi fără de dezvăţ

Dar sus, acolo, sărmanul trup, el nu ştia

Că noaptea cea din trup îi luase umbra sa.

Hălăduia la nesfârşit între tăcere şi-asfinţit

Tot plin de sânge şi de răni ce dor.

Dar nu mai tainic ca acel albastru dor

Ce nu-l lăsa şi din vechimi l-a chinuit!

Visa şi ziua, noaptea tot mai aprig

Că vântul de s-o risipi, s-o ridica din frig.

Şi că cetatea cea odat’ înfloritoare

Va răsări ca Phoenix, râzând din nou la soare.

Dar el, sărmanul, în urcuşul său

Nu-şi căuta decât un pat, mormântul sfânt al sufletului său

Unde să-şi poată oasele-odihni

De-ntinsa bătălie ce pare-a nu se mai sfârşi...