Umbra


Pe drum, înspre înalta mea cetate
Urcând adânc, tot mai adânc în noapte
Trupul cel istovit răbdare mai cerea
Crezând că-n nesfârşit pe el lumea îl aştepta.

Şi sprijinit pe cale de un băţ
Urca plângând şi fără de dezvăţ
Dar sus, acolo, sărmanul trup, el nu ştia
Că noaptea cea din trup îi luase umbra sa.

Hălăduia la nesfârşit între tăcere şi-asfinţit
Tot plin de sânge şi de răni ce dor.
Dar nu mai tainic ca acel albastru dor
Ce nu-l lăsa şi din vechimi l-a chinuit!

Visa şi ziua, noaptea tot mai aprig
Că vântul de s-o risipi, s-o ridica din frig.
Şi că cetatea cea odat’ înfloritoare
Va răsări ca Phoenix, râzând din nou la soare.

Dar el, sărmanul, în urcuşul său
Nu-şi căuta decât un pat, mormântul sfânt al sufletului său
Unde să-şi poată oasele-odihni
De-ntinsa bătălie ce pare-a nu se mai sfârşi...

2 comentarii: