Piciorul meu a tot călcat
Peste cărări pe unde tu nici n-ai visat
Şi a umblat el zi şi noaptePână la Sarmi,în cetate.
Acolo Decebal şi-un zeu
Se tot rugau de altul, Dumnezeu
Să ia şi suliţa dar şi blestemul
Să plece Roma, cu îndemnul.
Să nu se-ntoarcă şi să cotropească
Nici Dacia cea Sfântă, nici glia strămoşească.
Şi din plămâni să nu ne smulgă
Nicicând, dorul nebun de ducă.
Dar mai presus de toate astea
Să nu ciuntească fruntea ţării, oastea.
Şi să nu calce nemurirea
Darul de preţ al dacilor, menirea.
Şi-atunci, acelaşi Dumnezeu
Uimit: “Of, cât de mult iubeşti, regele meu!
Îţi iau şi nemurirea şi menirea
Iar între timp învaţă să împărtăşeşti iubirea!”
“Dar nu asta mi-I voia şi Tu ştii!”
“Ei, vezi că gheaţa e subţire şi tu umbli
Fără să vezi dar mai ales să ştii,
Pe urmele unor pierduţi, tot pe cărări pustii!
Atunci, o şans-ai mai avea
Să vii tu mai târziu, tot înaintea Mea
Cu Forţa lor şi cu credinţa sfântă
A ultimului din popor dar şi din ciută.
Când vântul te va asculta,
Când noaptea-ţi va fi iar prietenă a ta
Când marea va vorbi cu glasul tău
Voi şti că înainte-Mi stă
Acelaşi sfânt popor al meu!
